ceci n’est pas une pipe

Autorul a cincisute optzeci de acte sacramentale, intermedii şi alte opere minore orbeşte sufletul, înfiinţat în ianuarie 1990, la Iaşi.

De remarcat că un element caracteristic lui poate fi numit inutil după expirare si in timpul consumului, dacă nu se face cu moderatie. Ca de exemplu: s-a prezentat opera „Carmina Burana” de Carl Orff, iar postasii au iesit din sală. Sau: o navetă spaţială este un vehicul spaţial reutilizabil, care, după o misiune spaţială, se întoarce pe Pământ precum un avion, după care va fi aruncată la gunoi.

Te stiu de undeva?

Absurd, ma invart in cercuri de obicei. Dar mai stii?

(caluseii)

‘ce naiv
nainte de-a muri mult se codeşte.’

(Rilke)

oase de frantuz

De catva timp imi stau la inima francezii. De-o fi mirosul de cloroform, parfumul ieftin cu urme de mosc si vanilie, palaria purtata cu zambete elastice pe bareta sau rujul sangeriu care imi fastaceste o sclipire pe fata, mi-e indiferent. Uneori nu-i nimic: un studiu de comportament uman.

Dar mie-mi plac francezii si tot ce se impiedica printre ei. Vorbesc de Franta simbolismului, de Franta lui Tzara si-a curentului Dada, de Franta fotografiei, a lui Van Gogh si a lui Dali, Baudelaire, Hugo, Moliere si desigur, de l’esprit d’escalier.

Nu-mi plac. Sunt prea siguri pe ei, prea constienti de fascinatia pe care o provoaca, prea nepoliticosi, mandri, pusi la punct cu moda, romantici, prea cu baghete si croissante. Undeva prin lista asta as putea trage o linie si as putea sa afirm ca francezii generalizati sunt prea ad litteram. Exact cum te-ai astepta sa fie un francez. (Si nici lui Rilke nu-i placeau.)

Imi plac. Sunt diferiti, interesanti, au atitudine ( si oase si culori si piele si ceasuri de mana! ), sunt irascibili, dau pe-afara de viata, inspira si expira un fals atat de convingator ca sensurile isi pierd importanta si ramane doar suprafata brazdata cu impresii de realitate inradacinate atat de adanc incat .explodeaza. , si inteleg arta! Iar daca n-o inteleg, se prefac bine. Imi place limba franceza – atat de mieroasa incat ii poti anticipa cleiul pe buze. Are un sarm fragil si intim si te invaluie intr-o atmosfera familiara de ai imbratisa pe toti si toate si ti-ai da drumul si-ai cadea, stiind ca cineva te va prinde. Iar necazurile si amarul suna ca un alint in franceza, ca un cantec de leagan ruginit pe do re si, ca o mizerie curata in adancuri. Aproape ca te-ai indragosti de omenire din nou.

1 din 10 felinare lumineaza,

si asta este adevarul strazii mele.

April.

Mie mi s-a dat luna noiembrie, pe care o impart sarguincios si fara ciuda cu alte cateva milioane de persoane. Noiembrie e luna care tatoneaza timid perioada sarbatorilor, cu mici artificii de vant sfaramat si frunze vestejite in namol de ploaie, deseori confundata cu sentimentul diminetii de iarna, cruda si astringenta. In noiembrie ti se permite un ultim rasuflu, urmat de un prim oftat. _{(Dar ce vorbesc? Iubeam decembrele.)} In noiembrie te ineci ca intr-o apa statuta, cu sila. Altii, mai luminati, se imbie cu mirosul de scortisoara prematur. M-a bucurat noiembrele in fiecare an, cu un alt luciu, alta gesticulatie, alte suflete industriale dar eu una, m-am imbatat destul cu numele poetic de moarte a tomnii, mi-a ajuns. Mi-au ajuns si cele cateva persoane pe care le cunosc si care sunt in aceeasi barca melancolica. Mi-ar fi placut aprilie, zi de primavara, pe care sa n-o impartasesc cu nimeni. Sau ianuarie. Ianuarie-i luna frumoasa, inima iernii, dar prea dupa Craciun, prea dupa bucurie si somn tarziu asa ca o categorisesc si pe ea sub ‘melancolic’, sau ’singuratic’, sau ‘au disparut toti de sub umbrela’.

Din colectia mea, doar aprilie imi lipseste. Am si mai si martie, septembrie, februarie, august, toate. Toate, in afara de aprilie. Miez de nuca frageda.
Imi joaca mintea pe aprilie, cu nume de primavara si accente buclate de vreme. In aprilie poti sa-ti porti coatele la vedere si sa dai cu banul, sa vorbesti cu cata caldura vrei, nimeni nu duce lipsa. Sa cutreieri parcuri, sa te-ntinzi mai mult decat ti-e plapuma si sa zgarii ganduri prin garduri. Uneori mai poti sa si lovesti sine de tren cu constiinta curata.

Sa vina si april, dupa ce-mi trece dorul de novembre.

unde-mi esti, caricatura?

De-ar fi sa-mi caricaturez persoana ideala (caci da, cred in existenta acesteia – desigur marcata intr-o mica proportie de minuscule defecte), de mi-ar fi ingaduit sa mi-o creez, as scoate-o din multime pe aceea care difera de ceilalti intr-un mod subtil, nu prin lumini fluorescente si gesturi grandioase care obosesc mintea, si i-as atribui multe. Multe, caci sunt un suflet perfectionist cand e vorba de propria-mi creatie.

Ar avea o elocutie care sa ridice multe semne de intrebare, dar nu dintre cele care se impotmolesc intr-un vag iz de intelepciune, ci care stimuleaza curiozitatea trecand neobservate printre gropite sincere in obraji adapostind dinti albi [de fildes, am un fix. ], printre remarci sarcastice presarate cu nitcaiva umor si bunatate si printre ocheade aruncate intr-un anumit mod. Ar fi captivanta.
Ar fi inteligenta creatia mea, brodata pe ici, pe colo cu modestie si bun simt, destul cat sa-si cunoasca limitele mult mai largi decat ale altora si sa nu tradeze trufasie. In schimb, modestia nu i-ar fi falsa, nu s-ar recunoaste mai prejos decat ar fi.
Ar fi naiva, ca sa poata intelege cat mai bine rautatile celor din jur si ca sa poata sa creasca din aceasta intr-un avangardism matur si distant, cat mai distant, insa fara sa-si piarda din umanitate si incredere in ceilalti. Increderea ar servi scopul unei probe. Unii ar capata-o, altii nu. Cei drepti da, cei strambi nu.
Ar fi rationala intru totul in relatiile interumane, lasand uneori spatiu visarii intr-un vid neclintit dintr-o inima neclintita si ar scapa din propriile credinte si filosofii doar in pamant proaspat, unde florile nu-s confundate cu buruieni, iar iedera creste repede.
Ar fi creativa, cu un simt dezvoltat al bizarului incatusat in euforie cotidiana, apreciind neobisnuitul din fiecare om si capturandu-l in memorie pentru a-si slefui propria personalitate intr-un viitor convulsionat. I-as da speranta si rezistenta, perspicacitate si curaj. I-as da simtul masurii si as lasa-o cu un singur viciu, dupa vointa. As mai forta-o sa nu judece si sa accepte. Si as lasa-o fragila in fata dragostei. Fara calitati, fara defecte, pierduta intr-o idee a carei ciudatenie le depaseste pe toate.

Insa toate le-as ascunde sub un val de banalitate al aspectului fizic; as lipsi-o de frumusete ca sa ramana ascunsa oamenilor superficiali, ca s-o feresc intr-o mica parte de acreala omenirii.

As crea-o si i-as da drumul in lume. Nu as crea-o pentru mine. Eu n-as vrea s-o cunosc. Eu voi fi cautand sa gasesc intr-o schita straina macar cate o trasatura dintr-a mea.

Si pe tine, caricatura, pe tine te-oi lasa sa faci bine in lume si sa devii idealul altcuiva.

Protejat: and it doesn’t really matter

Acest articol este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, întroduceţi parola dvs. în casetă de mai jos.

Parolă:

nebuloasa neuronala

ne supunem unor legi existentiale.

Ca rezultat ne retragem in noi insine, ne hranim imaginatia cu ganduri comfortabile, care ne flateaza intelectul, ne plasam intr-un fals mediu familiar in care vantul nu ploua, ploaia nu rasare, si alte clisee asemanatoare. Diferentiem si trasam o linie vaga intre lumea posibilului si lumea imposibilului. Din cand in cand mai stergem din linie si o mutam mai in stanga sau mai in dreapta dupa nevoie.Si traim fericiti. Fericiti ca niste persoane ignorante… ignorante si fericite care trec de pe-o zi pe alta in pas lent si glas incet. Ne izolam de lumea reala creand un realm al viselor si un recviem al dezamagirii. Dar intotdeauna se gaseste o persoana care ne smulge sperantele din existenta si le aseaza pe un fundal abstract, le gaseste fisuri, le supune legilor fizicii, ale realitatii in genere si le darama din temelii.

A-ti impartasi gandurile pentru a fi sterse cu buretele logicii. Nu e neaparata nevoie de acea persoana care sa te demoralizeze, ci si simplul impact cu mediul exterior al cuvintelor poate fi de ajuns pentru a le extrage din contextul roz si plin de floricele pe campii si a le tranti in noroiul rationamentului.

Formulate in cuvinte, solutiile capata claritate si sunt deseori neplacute. Preferam sa ratacim in nebuloasa neuronala pana cand vom gasi acel <ceva> din lumea imposibilului in lumea posibilului care sa merite. Sau cel putin eu fac asta.

Protejat: Si felinarele inca mai lumineaza

Acest articol este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, întroduceţi parola dvs. în casetă de mai jos.

Parolă: