Si Papufini se ascunse sub batista.
martie 20, 2009
Vara e foarte departe si foarte moarta, iar liceul deja si-a intins ignorant incheieturile imbatranite spre a fi sarutate. Cu sila si putin scuipat pe buze, ca toti elevii cuviinciosi, ii prind mainile imbatranite si-i aduc un ultim omagiu. E pe moarte, usoara sa-i fie tarana.
Bianca spune ca-i va fi dor de el si ca merita incuiat dupa gratii, sa-l scoti la vedere cand te mai intreaba vreun curios de vremuri vechi. Spune ca ‘n-o sa uite, nu-nu; mai degraba isi uita numele’ si ca ‘toti zic ca liceu-i cel mai tare’. Spune ca de mic copil isi dorea sa fie liceana si adolescent cu probleme de personalitate, ca o sa-si priveasca intreg trecutul prin prisma liceului. E-o adolescenta constienta de viitor, imi zice.
Andreea imi zice ca vine facultatea, si-apoi masterul si-apoi slujba si-apoi familia si-apoi viata. Ca la facultate-i mai frumos si oamenii-s mai preocupati de cele importante si poti sa devii un complet alt om, ca poti sa-ti traiesti propriul vis american si ca nimic nu mai e imposibil. Ea o sa gaseasca leacul pentru cancer. Si o sa cloneze mancare pentru lumea a 3a, sa-mi gasesc si eu ceva de facut.
Alta Andreea imi spune ca nu stie pe unde s-o ia, ce piatra sa ocoleasca. Sa nu mai vorbim de orisicare decizie, altfel intra in panica.
Raluca imi spune ca trebuie sa invete si ca n-are timp acum de discutii, dar imediat ce termina, o sa ma invete biliard.
Dragos imi spune ca Romania e de tot [ ]ul. Cel mai patriot om pe care-l cunosc.
Daniel spune ca ii e indiferent. Din partea lui, poate sa crape pamantul. E un sentimentalist.
memorie dintr-un balon de sticla
iulie 20, 2008
Era vara. O vara extatica, intiparita cu niste culori fade ai anilor ’90 si ai copilariei si ai joacei , si ai curiozitatii, si ai imensitatii, si ai ambitiilor, si ai picioarelor julite, si ai, si ai, si ai.
Eram in Galati, cum se intampla rareori sa fiu, cu matusa mea, copila cu cativa ani mai mare decat mine, in trecere. Stiu ca era un cer frumos, si nu era prea cald, magazinele erau deschise pretutindeni (in afara de o cizmarie care daduse faliment), oamenii zambeau politicos si grabit, si un miros de porumb fiert umplea aerul. Stiu ca un vanzator de ziare se agita prin multime strigand ceva despre o editie speciala – un ministru coborat din functie sau poate un nou scadal. Mai stiu ca, fiind un copil razgaiat si insistent, am rugat-o pe matusa mea sa-mi cumpere o bomboana. O guma de mestecat. Dar nu una ordinara, de la magazinul de langa colt unde o tanti cu manecile suflecate pana la gat imi dadea cate o inghetata pentru a-mi tortura obrajii fara jena mai tarziu, ci una de la automat. In Romania proaspat postcomunista nu se prea stia nimic despre obiceiurile strainilor, iar desenele animate erau constante actualizari ale impresiilor noastre futuristice de copii batuti in frunte. Orice obiect care se regasea in desene si de prea putine ori in realitate imi parea extraordinar, aproape magic. Pentru mine era limpede, am vazut o guma de mestecat intr-un balon de sticla, am vrut o guma de mestecat dintr-un balon de sticla. Pentru matusa mea, nu, caci n-avea bani de cheltuit in stanga si-n dreapta pe mofturi de-ale mele, insa acea mica placere mi-a ingaduit-o si mi-a plantat in palma o moneda, nu mai retin de cat, destul cat sa fi cumparat o paine. Pesemne ca ma iubea sau ii placeau foarte mult razgaiatii.
M-am apropiat de automat cu pasi mirati si cred ca si hazlii, caci 2 batranele au inceput sa chicoteasca pe seama mea – stiu sigur, se uitau la mine si radeau. Nepoliticos, dar guma era de un real interes si nu-mi permiteam sa-mi intrerup activitatea pe seama unei necajiri banale. Batranelele se oprisera intre timp si ma fixau – un copil de 8 ani si o dragoste pentru nimicuri, ca orice alt copil de 8 ani.
Dupa ce am studiat aparatul din toate unghiurile, stiu ca m-am uitat cu ochii inlacrimati la matusa, soptind cu o voce stoarsa de entuziasm si cu demnitatea franta, ca nu stiu cum sa scot guma din automat. Trebuie s-o fi impresionat, fiindca a lasat plasele de cumparaturi pe jos, s-a aplecat langa mine, a inserat fisa si m-a pus sa tin mainile undeva sub aparat. Mi-a spus sa tin bine ca sa nu cada jos, crezand probabil ca o sa fie o multime. M-a spus sa fiu atenta. M-a mirat. Eu stiam ca mi-era data doar una. Dar poate ma inselam, eram copil si deci, prost.
Stiu ca m-am uitat la matusa mea, copil mai mare decat mine, la fel de plin de sperante si apoi am invartit butonul acela nenorocit ca sa ma vad tinand in mana o guma amarata si sa-i sfasii ei zambetul. O simteam dezamagita si stiam ca e asa deoarece credea ca eu eram la randul meu dezamagita. As fi vrut sa fi inghitit in sec cand trecusem pe langa masinarie, sa n-o fi observat in primul rand, sa fi trecut pe langa ea ca si cum as fi vazut-o zilnic, sa fi sters intamplarea si sa-i ridic la loc pleoapele intristate. Dezamagirea de copil, cand nu esti obisnuit sa fii lasat cu o aripa in aer si alta taiata, doare. Mai rau pe cel care priveste. Ori eu nu eram dezamagita. Ea da.
Stiu ca soarele se ascunsese sub nori, vanzatorul de ziare disparuse din zare, tasnitoarea de apa se oprise si una din batranici a tipat cand am aruncat cu o piatra in balonul de sticla, l-am spart si i-am cules 10 gume de mestecat de pe asfalt matusii mele. Mai stiu ca a zambit in timp ce-mi tineam coatele si degetele intinse in fata ei rozalie, un zambet de recunostinta, dragoste neconditionata, probabil si intelegere, si mai stiu ca s-a speriat ingrozitor si a inceput sa ma certe cand mi-a vazut ranile sangerande sub gumele galbene, rosii sau verzi.
Ce nu mai stiu, e ce culoare avea prima.
Albastru de cianura
aprilie 21, 2008
Agale prin parc, agale prin viata, azi ma plimbam. Am vazut 3 copii jucand sotron, 3 mame alaturandu-si capetele intr-o discutie aprinsa si 3 biciclete rezemate de bordura. Toate negre, unison. Trei pasi dupa, m-am saturat de plimbat si am luat-o cu prima masina care a oprit in statie plina cu haine inghesuite una in alta, impingandu-se cu coate ascunse spre usi. Urcasem in autobuz, jonglam cu geaca, ghiozdanul si mp3-ul in timp ce cautam cu privirea o femeie in cei 30-35 de ani ai ei, mai mult sau mai putin… neimportant. Femeie bruneta, cu bucle lasate si-un zambet clandestin. Statea cu capul sprijinit de geam si mima lejer munca unui dirijor cu ale ei degete de pianist. Nu eram singura care o fixa cu privirea, incat alti 3 o observasera. Ochii inchisi, urechi surde la zgomote exterioare si o expresie a fetei sublima. Am pomenit de zambetul clandestin? De-a dreptul cuceritor.
Trei femei in varsta isi fac cruce si-si departeaza pleoapele tot mai mult pana cand irisul devine un cerc perfect, clipesc si repeta actiunea, aratand cu degetul si soptind limpede pareri. Femei in varsta rujate in exces, neinteresante, plictisitoare. Nimic special. Ea, intre timp ingana o melodie straina si isi lua tot mai mult avant. Haina de langa ea isi ferea ochii. Prefera sa admire asfaltul prin geamul opus. Ce-i drept, era un asfalt minunat – curat si dezertat. Si cerul era minunat, gri de bruma.
Nu avea aer de zana, si nici inganatul ei nu era angelic, si in niciun caz nu ma impresiona frumusetea ei – dar fascinanta era! O melodie de vara pe fundal de septembrie posomorat, neapreciata de morti, sortita sa piara. Si totusi magica in refrenurile ei. Ridicata la arta magiei de cei ce-o condamna.
S-a trezit buimacita cand s-au deschis usile, a sarit din 3 pasi pe trotuar, s-a oprit si a privit autobuzul. Ochi albastri. Am zambit. A facut cu mana. Cui, nu stiu. Poate babelor revoltate.
purtai carouri.
ianuarie 21, 2008
Si aveai un mers lent, neafectat de viteza lumii din jur. Mi-ai salvat ziua.
Multumesc.
Galop.
ianuarie 3, 2008
Primul, al doilea, al 20lea fulg care se avântă de pe blocuri.
E 6: 30 dimineaţă, plus minus câteva secunde şi afară fulguie cum rareori fulguie într-un an bisect. Asta da, început de an. Fulguie şi nu se mai opreşte. Maşinile sunt acoperite de la parbriz pâna la numărul de înmatriculare in alb.
Am văzut un om… nu, doi, croindu-şi drumul prin zăpadă, alţi doi urcând într-o maşină şi un câine zgârâind-o (zăpada) la o parte. Mai răsar din stradă-n stradă urme bete de paşi: stânga, stânga şi iar dreapta. In mijlocul străzii.
Felinarele luminează fulgi. Mai mulţi fulgi, mai multă lumină reflectată. Mai multa lumină, mai puţin pot eu sa dorm. Atâta lumina încât scriu fără veioza. [ ] S-a mai stins un felinar. Mi-au mai cedat ochii. M-aş culca şi nu m-aş culca. M-aş trezi şi nu m-aş trezi.
Lasă urme pe trotuar şi se opresc la semafoare. Si-o remorcă cu zăpadă.
Mai degrabă aş dormi.
un univers comun
noiembrie 13, 2007
Cand eram mai mica obisnuiam sa merg uitandu-ma la pamant. La propriu. Nu neaparat la pamant, poate si la modul in care el se rotea sub pasii mei. Caci, de ce nu? Poate nu eu ma miscam, ci pamantul prin mersul meu. Pe masura ce cresteam, mi se reprosa tot mai des ca persoanele care se uita in jos in timp ce merg sunt introvertite si ca ar trebui sa-mi tin privirea dreapta. Asa ca m-am supus. Si mi-am inceput viata ca persoana -careia nu-i e frica sa priveasca inainte si deci in ochii oamenilor-, o viata destul de plictisitoare, dar toleranta fata de firi ca ale mele.
Uneori ma pierd in ganduri pe drum si imi plec privirea pentru a gasi frunze aurii dansand pe asfalt, cute ce se preling catre canale, ate rupte din fel si fel de haine, pietre pe care uneori le duc bucati bune de iarba – totul intins la picioarele mele. Ca si cum Pamantul s-ar invarti dupa mine, nu eu dupa el. Si apoi ma intalnesc cu cineva care ma intreaba de ce sunt trista. De ce as fi trista cand universul se invarte dupa pasii mei? Dar se invarte si dupa pasii acelui cineva, si dupa pasii lui, ai ei, ai tai. Un univers comun. Da. Un univers la picioarele noastre pe care il impartim in fiecare zi. De ce-as fi trista?
