oase de frantuz

De catva timp imi stau la inima francezii. De-o fi mirosul de cloroform, parfumul ieftin cu urme de mosc si vanilie, palaria purtata cu zambete elastice pe bareta sau rujul sangeriu care imi fastaceste o sclipire pe fata, mi-e indiferent. Uneori nu-i nimic: un studiu de comportament uman.

Dar mie-mi plac francezii si tot ce se impiedica printre ei. Vorbesc de Franta simbolismului, de Franta lui Tzara si-a curentului Dada, de Franta fotografiei, a lui Van Gogh si a lui Dali, Baudelaire, Hugo, Moliere si desigur, de l’esprit d’escalier.

Nu-mi plac. Sunt prea siguri pe ei, prea constienti de fascinatia pe care o provoaca, prea nepoliticosi, mandri, pusi la punct cu moda, romantici, prea cu baghete si croissante. Undeva prin lista asta as putea trage o linie si as putea sa afirm ca francezii generalizati sunt prea ad litteram. Exact cum te-ai astepta sa fie un francez. (Si nici lui Rilke nu-i placeau.)

Imi plac. Sunt diferiti, interesanti, au atitudine ( si oase si culori si piele si ceasuri de mana! ), sunt irascibili, dau pe-afara de viata, inspira si expira un fals atat de convingator ca sensurile isi pierd importanta si ramane doar suprafata brazdata cu impresii de realitate inradacinate atat de adanc incat .explodeaza. , si inteleg arta! Iar daca n-o inteleg, se prefac bine. Imi place limba franceza – atat de mieroasa incat ii poti anticipa cleiul pe buze. Are un sarm fragil si intim si te invaluie intr-o atmosfera familiara de ai imbratisa pe toti si toate si ti-ai da drumul si-ai cadea, stiind ca cineva te va prinde. Iar necazurile si amarul suna ca un alint in franceza, ca un cantec de leagan ruginit pe do re si, ca o mizerie curata in adancuri. Aproape ca te-ai indragosti de omenire din nou.