oase de frantuz

octombrie 25, 2008

De catva timp imi stau la inima francezii. De-o fi mirosul de cloroform, parfumul ieftin cu urme de mosc si vanilie, palaria purtata cu zambete elastice pe bareta sau rujul sangeriu care imi fastaceste o sclipire pe fata, mi-e indiferent. Uneori nu-i nimic: un studiu de comportament uman.

Dar mie-mi plac francezii si tot ce se impiedica printre ei. Vorbesc de Franta simbolismului, de Franta lui Tzara si-a curentului Dada, de Franta fotografiei, a lui Van Gogh si a lui Dali, Baudelaire, Hugo, Moliere si desigur, de l’esprit d’escalier.

Nu-mi plac. Sunt prea siguri pe ei, prea constienti de fascinatia pe care o provoaca, prea nepoliticosi, mandri, pusi la punct cu moda, romantici, prea cu baghete si croissante. Undeva prin lista asta as putea trage o linie si as putea sa afirm ca francezii generalizati sunt prea ad litteram. Exact cum te-ai astepta sa fie un francez. (Si nici lui Rilke nu-i placeau.)

Imi plac. Sunt diferiti, interesanti, au atitudine ( si oase si culori si piele si ceasuri de mana! ), sunt irascibili, dau pe-afara de viata, inspira si expira un fals atat de convingator ca sensurile isi pierd importanta si ramane doar suprafata brazdata cu impresii de realitate inradacinate atat de adanc incat .explodeaza. , si inteleg arta! Iar daca n-o inteleg, se prefac bine. Imi place limba franceza – atat de mieroasa incat ii poti anticipa cleiul pe buze. Are un sarm fragil si intim si te invaluie intr-o atmosfera familiara de ai imbratisa pe toti si toate si ti-ai da drumul si-ai cadea, stiind ca cineva te va prinde. Iar necazurile si amarul suna ca un alint in franceza, ca un cantec de leagan ruginit pe do re si, ca o mizerie curata in adancuri. Aproape ca te-ai indragosti de omenire din nou.

1 din 10 felinare lumineaza,

octombrie 21, 2008

si asta este adevarul strazii mele.

April.

octombrie 2, 2008

Mie mi s-a dat luna noiembrie, pe care o impart sarguincios si fara ciuda cu alte cateva milioane de persoane. Noiembrie e luna care tatoneaza timid perioada sarbatorilor, cu mici artificii de vant sfaramat si frunze vestejite in namol de ploaie, deseori confundata cu sentimentul diminetii de iarna, cruda si astringenta. In noiembrie ti se permite un ultim rasuflu, urmat de un prim oftat. (Dar ce vorbesc? Iubeam decembrele.) In noiembrie te ineci ca intr-o apa statuta, cu sila. Altii, mai luminati, se imbie cu mirosul de scortisoara prematur. M-a bucurat noiembrele in fiecare an, cu un alt luciu, alta gesticulatie, alte suflete industriale dar eu una, m-am imbatat destul cu numele poetic de moarte a tomnii, mi-a ajuns. Mi-au ajuns si cele cateva persoane pe care le cunosc si care sunt in aceeasi barca melancolica. Mi-ar fi placut aprilie, zi de primavara, pe care sa n-o impartasesc cu nimeni. Sau ianuarie. Ianuarie-i luna frumoasa, inima iernii, dar prea dupa Craciun, prea dupa bucurie si somn tarziu asa ca o categorisesc si pe ea sub ‘melancolic’, sau ’singuratic’, sau ‘au disparut toti de sub umbrela’.

Din colectia mea, doar aprilie imi lipseste. Am si mai si martie, septembrie, februarie, august, toate. Toate, in afara de aprilie. Miez de nuca frageda.
Imi joaca mintea pe aprilie, cu nume de primavara si accente buclate de vreme. In aprilie poti sa-ti porti coatele la vedere si sa dai cu banul, sa vorbesti cu cata caldura vrei, nimeni nu duce lipsa. Sa cutreieri parcuri, sa te-ntinzi mai mult decat ti-e plapuma si sa zgarii ganduri prin garduri. Uneori mai poti sa si lovesti sine de tren cu constiinta curata.

Sa vina si april, dupa ce-mi trece dorul de novembre.