Protejat: pana cand imi trece,

Acest articol este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, întroduceţi parola dvs. în casetă de mai jos.

Parolă:

memorie dintr-un balon de sticla

Era vara. O vara extatica, intiparita cu niste culori fade ai anilor ’90 si ai copilariei si ai joacei , si ai curiozitatii, si ai imensitatii, si ai ambitiilor, si ai picioarelor julite, si ai, si ai, si ai.

Eram in Galati, cum se intampla rareori sa fiu, cu matusa mea, copila cu cativa ani mai mare decat mine, in trecere. Stiu ca era un cer frumos, si nu era prea cald, magazinele erau deschise pretutindeni (in afara de o cizmarie care daduse faliment), oamenii zambeau politicos si grabit, si un miros de porumb fiert umplea aerul. Stiu ca un vanzator de ziare se agita prin multime strigand ceva despre o editie speciala – un ministru coborat din functie sau poate un nou scadal. Mai stiu ca, fiind un copil razgaiat si insistent, am rugat-o pe matusa mea sa-mi cumpere o bomboana. O guma de mestecat. Dar nu una ordinara, de la magazinul de langa colt unde o tanti cu manecile suflecate pana la gat imi dadea cate o inghetata pentru a-mi tortura obrajii fara jena mai tarziu, ci una de la automat. In Romania proaspat postcomunista nu se prea stia nimic despre obiceiurile strainilor, iar desenele animate erau constante actualizari ale impresiilor noastre futuristice de copii batuti in frunte. Orice obiect care se regasea in desene si de prea putine ori in realitate imi parea extraordinar, aproape magic. Pentru mine era limpede, am vazut o guma de mestecat intr-un balon de sticla, am vrut o guma de mestecat dintr-un balon de sticla. Pentru matusa mea, nu, caci n-avea bani de cheltuit in stanga si-n dreapta pe mofturi de-ale mele, insa acea mica placere mi-a ingaduit-o si mi-a plantat in palma o moneda, nu mai retin de cat, destul cat sa fi cumparat o paine. Pesemne ca ma iubea sau ii placeau foarte mult razgaiatii.
M-am apropiat de automat cu pasi mirati si cred ca si hazlii, caci 2 batranele au inceput sa chicoteasca pe seama mea – stiu sigur, se uitau la mine si radeau. Nepoliticos, dar guma era de un real interes si nu-mi permiteam sa-mi intrerup activitatea pe seama unei necajiri banale. Batranelele se oprisera intre timp si ma fixau – un copil de 8 ani si o dragoste pentru nimicuri, ca orice alt copil de 8 ani.
Dupa ce am studiat aparatul din toate unghiurile, stiu ca m-am uitat cu ochii inlacrimati la matusa, soptind cu o voce stoarsa de entuziasm si cu demnitatea franta, ca nu stiu cum sa scot guma din automat. Trebuie s-o fi impresionat, fiindca a lasat plasele de cumparaturi pe jos, s-a aplecat langa mine, a inserat fisa si m-a pus sa tin mainile undeva sub aparat. Mi-a spus sa tin bine ca sa nu cada jos, crezand probabil ca o sa fie o multime. M-a spus sa fiu atenta. M-a mirat. Eu stiam ca mi-era data doar una. Dar poate ma inselam, eram copil si deci, prost.
Stiu ca m-am uitat la matusa mea, copil mai mare decat mine, la fel de plin de sperante si apoi am invartit butonul acela nenorocit ca sa ma vad tinand in mana o guma amarata si sa-i sfasii ei zambetul. O simteam dezamagita si stiam ca e asa deoarece credea ca eu eram la randul meu dezamagita. As fi vrut sa fi inghitit in sec cand trecusem pe langa masinarie, sa n-o fi observat in primul rand, sa fi trecut pe langa ea ca si cum as fi vazut-o zilnic, sa fi sters intamplarea si sa-i ridic la loc pleoapele intristate. Dezamagirea de copil, cand nu esti obisnuit sa fii lasat cu o aripa in aer si alta taiata, doare. Mai rau pe cel care priveste. Ori eu nu eram dezamagita. Ea da.

Stiu ca soarele se ascunsese sub nori, vanzatorul de ziare disparuse din zare, tasnitoarea de apa se oprise si una din batranici a tipat cand am aruncat cu o piatra in balonul de sticla, l-am spart si i-am cules 10 gume de mestecat de pe asfalt matusii mele. Mai stiu ca a zambit in timp ce-mi tineam coatele si degetele intinse in fata ei rozalie, un zambet de recunostinta, dragoste neconditionata, probabil si intelegere, si mai stiu ca s-a speriat ingrozitor si a inceput sa ma certe cand mi-a vazut ranile sangerande sub gumele galbene, rosii sau verzi.

Ce nu mai stiu, e ce culoare avea prima.

unde-mi esti, caricatura?

De-ar fi sa-mi caricaturez persoana ideala (caci da, cred in existenta acesteia – desigur marcata intr-o mica proportie de minuscule defecte), de mi-ar fi ingaduit sa mi-o creez, as scoate-o din multime pe aceea care difera de ceilalti intr-un mod subtil, nu prin lumini fluorescente si gesturi grandioase care obosesc mintea, si i-as atribui multe. Multe, caci sunt un suflet perfectionist cand e vorba de propria-mi creatie.

Ar avea o elocutie care sa ridice multe semne de intrebare, dar nu dintre cele care se impotmolesc intr-un vag iz de intelepciune, ci care stimuleaza curiozitatea trecand neobservate printre gropite sincere in obraji adapostind dinti albi [de fildes, am un fix. ], printre remarci sarcastice presarate cu nitcaiva umor si bunatate si printre ocheade aruncate intr-un anumit mod. Ar fi captivanta.
Ar fi inteligenta creatia mea, brodata pe ici, pe colo cu modestie si bun simt, destul cat sa-si cunoasca limitele mult mai largi decat ale altora si sa nu tradeze trufasie. In schimb, modestia nu i-ar fi falsa, nu s-ar recunoaste mai prejos decat ar fi.
Ar fi naiva, ca sa poata intelege cat mai bine rautatile celor din jur si ca sa poata sa creasca din aceasta intr-un avangardism matur si distant, cat mai distant, insa fara sa-si piarda din umanitate si incredere in ceilalti. Increderea ar servi scopul unei probe. Unii ar capata-o, altii nu. Cei drepti da, cei strambi nu.
Ar fi rationala intru totul in relatiile interumane, lasand uneori spatiu visarii intr-un vid neclintit dintr-o inima neclintita si ar scapa din propriile credinte si filosofii doar in pamant proaspat, unde florile nu-s confundate cu buruieni, iar iedera creste repede.
Ar fi creativa, cu un simt dezvoltat al bizarului incatusat in euforie cotidiana, apreciind neobisnuitul din fiecare om si capturandu-l in memorie pentru a-si slefui propria personalitate intr-un viitor convulsionat. I-as da speranta si rezistenta, perspicacitate si curaj. I-as da simtul masurii si as lasa-o cu un singur viciu, dupa vointa. As mai forta-o sa nu judece si sa accepte. Si as lasa-o fragila in fata dragostei. Fara calitati, fara defecte, pierduta intr-o idee a carei ciudatenie le depaseste pe toate.

Insa toate le-as ascunde sub un val de banalitate al aspectului fizic; as lipsi-o de frumusete ca sa ramana ascunsa oamenilor superficiali, ca s-o feresc intr-o mica parte de acreala omenirii.

As crea-o si i-as da drumul in lume. Nu as crea-o pentru mine. Eu n-as vrea s-o cunosc. Eu voi fi cautand sa gasesc intr-o schita straina macar cate o trasatura dintr-a mea.

Si pe tine, caricatura, pe tine te-oi lasa sa faci bine in lume si sa devii idealul altcuiva.

Gloomy Sunday

little white flowers
will never awaken you.

Povestea melodiei e legata strans de viata compozitorului Rezső Seress, care in 1968, intr-o duminica, dupa 35 de ani de la lansarea melodiei, s-a sinucis.

Datorita legendei urbane conform careia melodia a provocat un val de sinucideri, ‘Gloomy Sunday’ e cunoscuta sub numele de ‘Hungarian suicide song’. Nu exista dovezi care sa ateste sinuciderile, fiind cel mai probabil o strategie de marketing.

Versurile originale scrise de Seress au fost inlocuite cu unele scrise de un poet ungur, iar in traducerea in limba engleza (exista 2 variante) s-a adaugat o a 3a strofa menita sa dea un ton mai optimistic.

Personal, cred ca varianta nemodificata ii aduce mai multa dreptate.

not where the black coach of sorrow
has taken you.

gloomy Sunday…