nebuloasa neuronala
noiembrie 25, 2007
ne supunem unor legi existentiale.
Ca rezultat ne retragem in noi insine, ne hranim imaginatia cu ganduri comfortabile, care ne flateaza intelectul, ne plasam intr-un fals mediu familiar in care vantul nu ploua, ploaia nu rasare, si alte clisee asemanatoare. Diferentiem si trasam o linie vaga intre lumea posibilului si lumea imposibilului. Din cand in cand mai stergem din linie si o mutam mai in stanga sau mai in dreapta dupa nevoie.Si traim fericiti. Fericiti ca niste persoane ignorante… ignorante si fericite care trec de pe-o zi pe alta in pas lent si glas incet. Ne izolam de lumea reala creand un realm al viselor si un recviem al dezamagirii. Dar intotdeauna se gaseste o persoana care ne smulge sperantele din existenta si le aseaza pe un fundal abstract, le gaseste fisuri, le supune legilor fizicii, ale realitatii in genere si le darama din temelii.
A-ti impartasi gandurile pentru a fi sterse cu buretele logicii. Nu e neaparata nevoie de acea persoana care sa te demoralizeze, ci si simplul impact cu mediul exterior al cuvintelor poate fi de ajuns pentru a le extrage din contextul roz si plin de floricele pe campii si a le tranti in noroiul rationamentului.
Formulate in cuvinte, solutiile capata claritate si sunt deseori neplacute. Preferam sa ratacim in nebuloasa neuronala pana cand vom gasi acel <ceva> din lumea imposibilului in lumea posibilului care sa merite. Sau cel putin eu fac asta.
Protejat: …nu mai ploua. [experimental]
noiembrie 18, 2007
un univers comun
noiembrie 13, 2007
Cand eram mai mica obisnuiam sa merg uitandu-ma la pamant. La propriu. Nu neaparat la pamant, poate si la modul in care el se rotea sub pasii mei. Caci, de ce nu? Poate nu eu ma miscam, ci pamantul prin mersul meu. Pe masura ce cresteam, mi se reprosa tot mai des ca persoanele care se uita in jos in timp ce merg sunt introvertite si ca ar trebui sa-mi tin privirea dreapta. Asa ca m-am supus. Si mi-am inceput viata ca persoana -careia nu-i e frica sa priveasca inainte si deci in ochii oamenilor-, o viata destul de plictisitoare, dar toleranta fata de firi ca ale mele.
Uneori ma pierd in ganduri pe drum si imi plec privirea pentru a gasi frunze aurii dansand pe asfalt, cute ce se preling catre canale, ate rupte din fel si fel de haine, pietre pe care uneori le duc bucati bune de iarba – totul intins la picioarele mele. Ca si cum Pamantul s-ar invarti dupa mine, nu eu dupa el. Si apoi ma intalnesc cu cineva care ma intreaba de ce sunt trista. De ce as fi trista cand universul se invarte dupa pasii mei? Dar se invarte si dupa pasii acelui cineva, si dupa pasii lui, ai ei, ai tai. Un univers comun. Da. Un univers la picioarele noastre pe care il impartim in fiecare zi. De ce-as fi trista?
